Iubesc viata. Imi place sa traiesc, sa fiu inconjurata de oameni, de prieteni mai ales. Incerc sa fac fiecare zi diferita, sa ma bucur din plin de ea si sa zambesc, mult … imi palce sa ma alint si sa ma comport ca un copil, sa vad totul in culori cat mai vii. Cand ma intristez sau sunt melancolica, “efectul secundar” al toamnei care in mintea mea este echivalenta batranetii, ma uit pe geam sau in jurul meu. E imposibil sa nu gasesc un motiv de veselie chiar si in umbrele schitate de copaci pe covorul de frunze sau in falfaitul charaghios al urechilor unui catel cand alearga.
Alteori, cand afara nu pot zari decat intunericul aspru , deschid laptop-ul si pun muzica, versurile mele preferate in care ma regasesc cel mai bine, si ma gandesc la ziua care tocmai a trecut. Glumele idioate si momentele in care am fost nervoasa ma fac sa zambesc (ma intreb oare ce si-a imaginat bietul om cand ma vazut asa, cu capsa pusa? probabil mi-a dat in mintea lui si o trimitere pentru spitalul 1), de fata unor persoane amuzante rad ca o nebuna, singura, iar uneori ajung sa imi amintesc cate ceva ce ma face sa doresc sa nu fi inceput sirul acesta de rememorari. Mai ales cand revad ingrijorarea sau frica de pe fata unora si imi revine in minte adevarul despre aceasta viata si imi dau din nou si din nou seama cat de grea, neplacuta si nedreapta poate fi . Atunci imi doresc sa am un loc numai al meu, undeva departe de toate acestea, intr-o zona inca virgina, unde sa ma duc si sa nu ma gaseasca nimeni; sau vreau sa ma mut intr-un loc in care ritmul vetii sa nu mai fie atat de alert, undeva unde sa poti avea un trai decent si fericit, unde fiecare mica bucurie a cuiva sa devina sarbatoare si fiecare gest marunt sa fie important. Insa sunt constienta ca un astfel de loc nu exista.
Acum sunt constienta ca voi vorbi ca o adevarata “realista”, dar mie personal mi se pare ca spusele mele vor avea un inteles, iar metafora va fi una plastica pana la urma, asa ca sper ca toata lumea va intelege ce urmeaza sa spun. Azi la ora de chimie mi-am zis: ” la alcani exista n-butan (normal butan) si altele asemenea, umanitatea insa ar trebui sa primeasca un “N” de la NEBUNIE.
Ingrijorarea a devenit un sentiment care nu poate lipsi de pe ordinea de zi, altfel e ceva in neregula cu tine. Stresul pune stapanire pe noi si isi infige ghiarele tot mai adanc, cautand “carne” tot mai “proaspata”. Deunazi un coleg a incercat sa faca o gluma cu mine – nu foarte reusita dar nici nu atingea pragul inferior al idioteniei – iar eu mi-am iesit din fire imediat, incercand sa-l pun la punct. Normal ca el s-a amuzat, asta fiind si reactia normala cand intalnesti o astfel de atitudine. Acum imi dau seama, dar atunci nu realizam ca exagerez, ca ma manifest cam nebuneste.
Asa ca voi afirma cu cea mai mare seninatate ca in lumea in care traim cel mai altruist om ajunge sa devina cel mai pesimist, iar cel mai prietenos ajunge sa devina cel mai circumspect. Iubirea si prietenia au devenit sinonimul interesului iar cuvantul normal nu mai exista in vocabular.
